Omul înaripat – între legendă şi realitate – Omul Molie


Omul inaripatFiinţa înaripată, jumătate om-jumătate pasăre, fluture sau liliac este un personaj prezent în folclorul multor ţări. La începutul secolului trecut, se pare că această creatură s-au mutat din planul mitologic în cel real. Au fost consemnate tot mai multe mărturii privind existenţa ei, în Statele Unite, Marea Britanie şi în Federaţia Rusă, fiind numită omul-fluture, omul-liliac sau omul-molie. Dar ce sunt aceste creaturi? Extratereştrii, oaspeţi nedoriţi din lumi paralele sau rezultatul unor monstruoase experimente genetice?

     Omul cu aripi din taigaua siberiană

Regiunea Primorie, Orientul îndepărtat rusesc

La capătul Rusiei, aproape de graniţa cu China, înconjurată de taigaua neexplorată, există o regiune sălbatică, stăpânită de fiare, de tigrul Amur şi ursul asiatic, o regiune în care omul a pătruns cu timiditate abia de mai puţin de un veac. În ultimii ani, locuitorii acestei zone neîmblânzite, au raportat, în nenumărate rânduri, existenţa unei înfricoşătoare fiinţe înaripate. Conform mărturiilor, aici, pe timp de noapte, se aud ţipete stranii iar din curţile oamenilor dispar animale, oi, berbeci şi chiar viţei. Rămăşiţele lor sunt apoi găsite în pădure, la câţiva kilometri distanţă, pe crengile cele mai de sus ale copacilor. Dar oare există o asemenea fiinţă care să poată ridica în văzduh un animal puternic şi greu cum este viţelul? Ce fel de monstru sălăşluieşte în taigaua ţinutului Primorie? Locuitorii regiunii povestesc că această creatură trăieşte în peşterile munţilor Pidan şi sunt convinşi că este jumătate om-jumătate fluture: omul înaripat.

În iarna anului 2010, în estul Siberiei, pe drumul ce duce de la Vladivostok către Habarovsk, şoferii au avut parte de un spectacol uluitor: pe şosea, printre maşini şi camioane, se mişca dezorientat şi speriat un tigru siberian. O asemenea apariţie este complet anormală, cunoscându-se faptul că acest prădător nu se apropie niciodată de comunităţile umane. Ceva l-a determinat să iasă din pădure. Cel mai probabil o fiinţă mai puternică decât el, o fiară înspăimântătoare l-a alungat din sălbăticie. Oamenii care locuiesc în împrejurimi sunt încredinţaţi că este vorba despre aceeaşi creatură înaripată care, de câţiva ani, le tulbură liniştea.

Prima referire la această fiinţă zburătoare enigmatică a fost făcută încă de la începutul secolului XX, în scrierile cercetătorului rus Vladimir Arseniev, autorul cărţi „Dersu Uzala”. Renumitul explorator al Orientului îndepărtat povesteşte despre întâlnirea sa cu o creatură ciudată, în vara anului 1908, în regiunea lanţului muntos Sihote-Alin, din estul Siberiei. „Ploaia se oprise complet, temperatura aerului coborâse brusc iar deasupra apelor se ridica o ceaţă groasă. Deodată, pe cărare, am văzut o urmă ce părea umană. În stânga, am auzit un zgomot de crengi rupte. Alpa s-a zburlit şi a început să mârâie ameninţător, neîndrăznind totuşi să se dezlipească de la picioarele mele. Deşi din hăţişuri nu se vedea nimic, am fost convins că animalul nu fugise, ci se oprise prin apropiere, urmărindu-mi mişcările. Am rămas aşa încremeniţi câteva minute. Nu am mai avut răbdare şi m-am răsucit, cu intenţia de a părăsi zona. În acelaşi moment animalul s-a mişcat şi el, fără însă să îşi facă apariţia dintre copaci. M-am uitat cu cea mai mare atenţie către locul unde credeam că se ascunde, dar ceaţa era mult prea densă iar desişul pădurii de nepătruns. M-am aplecat, am ridicat de jos o piatră şi am aruncat-o în direcţia în care bănuiam că se află animalul nevăzut. Atunci, s-a întâmplat ceva la care nu mă aşteptam sub nicio formă. Am auzit un fâlfâit de aripi şi din ceaţă a ieşit o fiinţă mare, întunecată, care a zburat dincolo de râu. Până şi natura părea să fie scuturată de un fior, pădurea a fremătat, apele s-au învolburat iar vântul parcă a vuit. Apoi, din partea opusă în care zburase fiinţa, s-a auzit un ţipăt, ce aducea cu plânsetul unei femei. Un sunet similar scoate bufniţa când se simte ameninţată. N-am mai stat pe gânduri, mi-am mângâiat câinele pentru a-l linişti şi am plecat înapoi pe cărare.” Exploratorul rus, primul european care se încumetase să străbată acest ţinut sălbatic ce cândva aparţinuse Imperiului chinez, era însoţit în călătoria sa de câţiva băştinaşi udegi, populaţie ce se afla pe acest teritoriu de câteva sute de ani. Seara, după cină, cercetătorul le-a istorisit vânătorilor udegi despre uluitoarea apariţie din taiga. Aceştia nu au părut deloc uimiţi. Din străbuni ştiau că în aceste locuri trăieşte un om care poate zbura prin văzduh. Fiinţa fusese descrisă de mai mulţi martori care spuneau că are peste doi metri înălţime şi că este învăluită de o aură ce răspândeşte o lumină puternică. Are chip de om, ochi mari, rotunzi, strălucitori, trup uman, doar că în loc de braţe, are aripi imense care se termină în gheare. Mulţi vânători au întâlnit adesea, prin taiga, urmele enigmaticei fiinţe. În mod straniu, dârele paşilor apăreau pe pământ şi dispăreau brusc, ceea ce i-a determinat să ajungă la concluzia că făptura „ateriza” la sol, făcea câţiva paşi iar apoi îşi lua zborul. Udegii spuneau că au încercat chiar să o vâneze, pândind-o în desişul pădurii, dar de fiecare dată, creatura îi alunga, speriindu-i cu ţipete ce semănau cu cele umane, exact aşa cum auzise în acea zi şi Vladimir Arseniev. Unul din membrii expediţiei sale, chinezul Dzan-Bao, a povestit că mărturii similare au existat şi în China, unde creatura înaripată este numită „li-dzen-zi” (omul cu aripi). Conform relatărilor, ea trăieşte în munţi, departe de aşezările umane.

Mutanţii zburători

Pe soseaua ce leaga Vladivostok de Habarovsk

În anul 1944, în apropiere de localitatea Ekaterinovka, din sudul aceleiaşi regiuni, Primorie, îşi stabilise baza militară, un detaşament de soldaţi sovietici. Într-o după-amiază, câţiva dintre ei, care fuseseră în sat după provizii, se întorceau către unitate. Nu parcurseseră nici trei kilometri când au văzut, cum din ceruri, ceva strălucitor se prăvăleşte peste ei. Soldaţii au constatat, cu groază, că era vorba despre o fiinţă înaripată uriaşă, cu chip uman. Dihania scotea nişte sunete „femeieşti”, de parcă se tânguia. Au aruncat coşurile cu alimente şi au rupt-o la fugă către sat, unde au povestit localnicilor despre apariţia omului zburător. În urma acestor mărturii, de la Vladivostok a sosit o comisie care a anchetat cazul. Soldaţii au fost interogaţi zile în şir. Ulterior, din motive necunoscute, au fost expediaţi sub supraveghere, către o locaţie secretă iar urma lor s-a pierdut.

Tocmai acest eveniment, l-a determinat pe Viaceslav Dvujilnîi, cercetător al fenomenului paranormal, să ajungă la ipoteza conform căreia în spatele „dosarului omului zburător” se află chiar armata. Profesorul Dvujilnîi de peste zece ani, studiază fenomenul fiinţei înaripate şi, de-a lungul timpului, a adunat o colecţie impresionantă de mărturii şi schiţe ale creaturii, realizate de martori oculari. Potrivit teoriei sale, această făptură este rezultatul unor experimente genetice realizate la baza 731 din Pingfang, nordul Chinei de astăzi. Aici, nu departe de graniţa cu U.R.S.S, în timpul celui de-al doilea război sino-japonez (1937-1945), armata imperială niponă a realizat groaznice experimente umane, fiind responsabilă de moartea a sute de mii de oameni. De acolo, ar fi scăpat făptura înaripată şi, ulterior, şi-ar fi stabilit habitatul în regiunea Primorie, în taigaua aproape nelocuită. Cercetătorul susţine că în munţii Pidan din lanţul muntos Sihote-Alin trăieşte o întreagă colonie de asemenea mutanţi zburători şi că, cel mai probabil, sunt rezultatul cumplit al unei încrucişări nenaturale dintre două creaturi din specii diferite.

Viaceslav Dvujilinii

Însă, dacă cercetătorul rus are dreptate, cum se poate explica faptul că mărturii ale existenţei făpturii zburătoare au fost relatate cu mult înainte de începerea războiului sino-japonez din 1937 şi de crearea centrului experimental 731?

Pe baza zecilor de mărturii ale vânătorilor, geologilor, turiştilor şi chiar poliţiştilor de frontieră, Viaceslav Dvujilnîi a realizat o hartă a posibilelor zone în care aceste creaturi sălăşluiesc. Convins că fiinţele înaripate şi-au găsit adăpostul în munţii Pidan, criptozoologul rus a pornit în expediţie, pe urmele lor. Se ştie că în munţii Pidan există mai multe peşteri foarte adânci, interconectate într-o vastă reţea. Într-acolo s-a îndreptat şi profesorul Dvujilnîi, în vara anului 2010, însoţit de câţiva vânători, un biolog şi o echipă de reporteri de la televiziunea „Rossia” din Moscova. Incursiunea prin pădurea deasă de conifere a durat peste cinci ore şi expediţia a ajuns la locul de intrare în peşteră când deja se întunecase. „Fără să ne fi ghidat Vladimir Eliciev, responsabilul cu paza pădurii, nu am fi găsit probabil niciodată intrarea în subteranele muntelui. Este atât de bine camuflată, încât până şi pădurarul, deşi cunoaşte zona ca-n palmă, s-a învârtit ceva vreme, creându-ne impresia ca s-a rătăcit. Peştera total neexplorată este extrem de periculoasă şi de imprevizibilă. Fără un echipament adecvat şi o condiţie fizică excelentă nu poţi ajunge până la capătul ei. Am coborât în adâncuri peste 30 de metri.”, povesteşte profesorul. După ce au străbătut kilometri întregi pe sub pământ, prin zone accidentate, prin galerii pe care le-au traversat târându-se pe burtă, expediţia a ajuns într-o cameră mai spaţioasă. Acolo au descoperit mormane de oase, resturi ale unor animale care fuseseră devorate. De ceva timp simţeau în preajma lor o prezenţă puternică, ca şi cum cineva sau ceva îi urmărea. Mai mulţi membrii au început să se plângă de dureri puternice de cap şi de o stare de slăbiciune. Atunci a hotărât Viaceslav Dvujilnîi că este momentul să se întoarcă la suprafaţă. Nu au făcut nici câţiva paşi înapoi, când deodată, un ţipăt ascuţit al unei făpturi neomeneşti a străbătut tunelul, încremenindu-i de spaimă pe toţi membrii expediţiei. Ecoul sunetului terifiant s-a prelungit câteva secunde. Au continuat ascensiunea, fără însă ca sentimentul că ceva îi pândeşte să dispară.

Traversând înapoi pădurea, au descoperit printre frunze urme proaspete de sânge. La câţiva metri distanţă au găsit intestinele şi rămăşiţele unui berbec. Biologul echipei a atras atenţia asupra faptului că nici un animal de pradă nu ar da deoparte tocmai această „delicatesă”. Orice carnivor mănâncă întâi intestinele pline cu vegetale, bogate în vitamine preţioase, apoi bea sângele pentru a se hidrata, după care mănâncă organele bogate în apă şi la sfârşit, dacă nu este sătul, carnea şi muşchii. Amănuntul, aparent neimportant, demonstra faptul că acest prădător nu este un carnivor obişnuit, dintre speciile cunoscute care habitează zona, cum ar fi tigrul siberian sau lupul.

Toate aceste dovezi, mărturiile oamenilor adunate de-a lungul timpului, descrierile cercetătorilor realizate încă de acum un secol, l-au determinat pe Viaceslav Dvujilnîi să concluzioneze că omul înaripat nu este o simplă legendă, ci el trăieşte cu adevărat în taigaua din estul Siberiei.

Omul-molie

Arseniev primul din stanga Dersu Uzala al doilea

Mărturii similare despre o creatură jumătate om-jumătate fluture există şi în arhiva Forţelor Aeriene Americane, în baza de date a departamentului care studiază fenomenul OZN. Printre cele mai studiate rapoarte au fost cele ale martorilor oculari din localitatea Point Pleasant, Virginia de Vest, datate din anii 1966-1967.

În seara zilei de 15 noiembrie 1966, cuplul Roger şi Linda Scarberry se îndrepta cu maşina, împreună cu încă doi prieteni, către Point Pleasant. Deodată au observat în faţa lor, la câţiva metri distanţă, două luminiţe roşii, strălucitoare. Apropiindu-se au văzut, pe şosea, o creatură ciudată, cu chip de om şi aripi imense. Îngrozit, Roger a răsucit volanul maşinii şi a demarat cu cea mai mare vitează în direcţia opusă. Fiinţa a pornit în urmărirea lor, cu un ţipăt prelung, tânguitor. Conform martorilor, zbura prin aer cu o viteză puţin mai mică decât cea a maşinii care prinsese 160 kilometri la oră. Nu se ştie ce s-ar fi întâmplat în acea noapte, dacă maşina soţilor Scarberry nu ar fi fost oprită de poliţie pentru depăşirea limitei de viteză. Cei patru pasageri terifiaţi au povestit despre strania creatură şi despre urmărirea care tocmai avusese loc. Poliţiştii au cercetat zona, însă nu au descoperit nimic suspect. Şi poate s-ar fi concluzionat că cei patru tineri ar fi avut o halucinaţie, dacă în zilele următoare, la sediul poliţiei nu ar fi venit mai mulţi locuitori ai orăşelului, foarte speriaţi, care declarau apariţii similare. În arhivele armatei americane există peste o sută de asemenea mărturii. Fenomenul a continuat până în decembrie 1967 când un eveniment tragic s-a produs în Point Pleasant: podul din apropiere s-a prăbuşit, omorând 46 de persoane. După acest accident, „omul-molie”, aşa cum fusese numită creatura zburătoare, a încetat să se arate oamenilor. Astfel,  s-a ajuns la concluzia că între prăbuşirea podului şi straniile apariţii exista o legătură directă. Localnicii credeau că fiinţa înaripată poate prezice viitorul, făcându-se văzută doar înaintea unor dezastre. Acest lucru l-a susţinut şi Linda Scarberry care, după noaptea de 15 noiembrie, a fost martora mai multor apariţii ale „omului-molie”. „Nu pare că vrea să ne facă vreun rău. Doar încearcă să comunice cu noi.”

Fluturele nopţii

Se spune că în statul Virginia de Vest există mai multe zone paranormale, în care se petrec fenomene neobişnuite. Cu aproape două sute de ani înainte ca umbra „omului-molie” să se întindă peste localitatea Point Pleasant, câmpiile dimprejurul râului Ohio au fost înroşite de sânge, deasupra lor plutind un blestem. Aici, la mijlocul secolului al XVIII-lea, au avut loc bătălii sângeroase între nativii americani, în special indienii shawnee şi coloniştii care înaintau în  teritoriu, în expansiunea către vest. Blestemul a fost aruncat de Cornstalk (Cocean de porumb), un lider al indienilor shawnee, omorât cu cruzime împreună cu fiul său de către colonişti. Înainte să-şi dea suflarea, indianul a blestemat pământurile din jurul localităţii Point Pleasant.

Există o legendă care spune că spiritul său bântuie aceste teritorii. În culturile vechi ale indienilor din nordul Americii, „fluturele nopţii” sau molia reprezintă o formă de spirit sau un suflet captiv pe veci în tărâmurile morţii şi care poate, în anumite condiţii să-şi facă simţită prezenţa fizică în planul real.

Moliile sunt, în folclorul indienilor, copii Lunii care, în întunericul nopţii caută sursa ei de lumină, fiind înzestrate cu puterile magice ale prezicerii, clarviziunii şi cunoaşterii altor lumi. Ele au capacitatea de a se mişca cu uşurinţă în beznă, de a se metamorfoza şi de a auzi mesaje din alte dimensiuni. În acest context, ipoteza conform căreia „omul molie” este o entitate energetică, o formă de spirit care se poate manifesta în planul concret, pentru a transmite oamenilor avertizări şi mesaje, nu a fost primită de cercetătorii fenomenului paranormal cu suspiciune. O altă ipoteză a fenomenului „omului-molie” este şi cea a originii sale extraterestre. Apariţii de OZN-uri au fost adesea raportate atât în zona statului Virginia de Vest, cât şi în regiunea Primorie din Rusia. S-a constatat că, de cele mai multe ori, apariţia omului-molie anticipează valurile de obiecte zburătoare neidentificate. Întreruperile electromagnetice din localităţi şi mesajele transmise oamenilor prin telepatie, în timpul somnului, au fost asociate, de asemenea, cu omul-molie şi OZN-urile.

Deşi aceste argumente par suficient de puternice iar dovezile descoperite sunt tot mai convingătoare, totuşi în existenţa acestor creaturi este greu să crezi. Misterul omului molie este unul încă foarte adânc şi, foarte probabil, va rămâne nedezlegat pentru multă vreme. Poate chiar pentru totdeauna. Totuşi, nu trebuie să ignorăm faptul că uneori, răspunsul este mai aproape decât credem.

Statuia omului molie Mothman din Point Pleasant, Virginia de Vest Sua

Statuia Omului Molie (Mothman) din Point Pleasant, Virginia de Vest SUA

autor: Nataşa Galche

sursa: http://natasagalche.com/

Advertisements

About nodulgordian

http://www.nodulgordian.ro http://www.intunel.com http://www.bioeconomie.ro

Posted on September 12, 2015, in Mistere, Supranatural and tagged , , , , , . Bookmark the permalink. 1 Comment.

  1. haha nu mai merge nici o poza, au disparut complet, chiar si acest Viaceslav Dvujilnîi, ma mir ca nu ti-au blocat domeniul

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: