O poveste romaneasca: Maftei Pop, romanul care a trait 148 de ani


Aflat in atentia unor somitati stiintifice, precum Ana Aslan si I. C. Parhon, cazul batranului Maftei Pop din Osoi a fost ignorat pe nedrept, vreme de cateva decenii, scrie Formula AS. Documente gasite recent in arhive arata ca romanul din satul Osoi ar fi trait nu mai putin de 148 de ani! O poveste unica, in spatele careia se afla omenia rara a unui sat din judetul Cluj.

s560x316_maftei-pop

Iisus, cel de fiecare zi

In dimineata aceea de martie 1952, cand Iuliana lui Beldean s-a pornit pe ulita, din poarta in poarta, sa le spuna oamenilor ca s-a prapadit Mastei, satul intreg s-a innegurat. Murise omul pe care moartea parea sa-l fi uitat pentru totdeauna acolo, printre ei. Murise Mastei cel singuratic, cel mai batran om din Osoi si poate din lume! Nori negri, ca baticurile vaduvelor, s-au abatut dinspre Cluj, grabiti la priveghi de clopotele bisericutei de lemn . “S-o prapadit bietu’ ce Mastei!”. “S-o prapadit bietu’ ce Mastei…”. Inganata de zarva copiilor, vestea i-a scos pe toti oamenii din catun la portile caselor. Nici n-a ajuns bine dintr-un capat in celalalt al satului, ca s-a pus pe o ploaie grea, apasatoare, ca-n zilele in care, gasindu-l pe Mastei intins pe un pat de fan in sura lor, oamenii din sat dadeau fuga in spait, sa-i aduca ceva de mancare. “Iar avem musafiri! Hai sa punem un paharel de tuica si un darab de mancare pentru bietul om!”.


De cand era lumea lume, generatie dupa generatie, oamenii din Osoi au avut grija de Mastei ca de propriii lor bunici. “Omul nimarui”, veneticul ajuns in sat pe cand niciunul dintre cei in viata nu se nascuse macar, batranul Mastei, omul de care moartea uitase, devenise unul de-ai lor. Nu era familie care sa nu-l fi gazduit, o noapte macar, pe prispa casei, nu era familie care sa nu-si fi rupt, cu toata foametea anilor de saracie si de razboi, un darab de mamaliga si o ceapa, ca sa le imparta cu Mastei. Pentru oamenii cu frica lui Dumnezeu, batranul Mastei fusese, mereu si mereu, repetat ca-ntr-o matanie, Iisus-ul in chip de sarac care le calca pragul pentru un loc unde sa puna capul in noptile ploioase, flamandul care are nevoie de o prescura cat de mica de mancare, insetatul caruia crestineste se face sa-i iesi in intampinare cu o ulcica de apa, beteagul pe care scrie la Scripturi sa-l speli si sa-l oblojesti.

 

O viata de pustnic

Mastei nu cunoscuse nici banul, nici confortul. Si nici nu punea seama pe lucrurile astea. A trait toata viata ca un pustnic, multumindu-se cu putinul ce le prisosea celorlalti, atent, mereu, sa nu fie corvoada pentru nimeni. A refuzat tot timpul sa doarma in vreo cameruta, intr-un pat, “ca oamenii”. Vara se culca pe unde apuca, sub cerul liber, cand batea o ploicica, se ascundea pe sub un pom, intr-un pridvor sau intr-o sura, iar iernile isi gasea loc in vreun fanat mai ferit sau in poieti, langa animalele taranilor din sat. “Se invelea cu o bunda, de era frig, iar ca sa-si puna sub cap nu cerea altceva decat o bucata de lemn!”, si-l aminteste badea Simion Gavrus, privind spre poiata din curtea sa, in care batranul a dormit de atatea ori… Otelit de traiul greu, Mastei avea o forta iesita din comun. “Era un om zdravan, cum n-ai mai pomenit. Asa, cat io cu Delu, inca mai bine, apoi inalt si gros”, imi explica badea Gavrus, aratand spre Alexandru Duma, un vecin bine legat, in puterea varstei. Batranii de azi si-l amintesc si acum pe Mastei carand, la peste 100 de ani, corni grei de lemn dintr-o padure aflata peste cateva dealuri de sat, la peste 4 kilometri distanta!

Ii placea mult sa mearga la padure lui Mastei! Acolo era “in legea lui”, haladuind ziua intreaga printre arbori si tufe, apoi pe pajisti si prin livezi, prin poienite, singur cu gandurile sale, scrutand orizontul cu ochii aceia intunecati, al caror mister nimeni nu a reusit sa-l desluseasca… Cand se apropia toamna, Mastei nu se dadea pe-o lume! Se afunda din nou in padure, in cautarea lemnelor de foc. Facea gramezi mari, “ca bodiul de fan”, pe care le lua la spinare si le aducea, cu pasul sau mare, repezit, familiilor din sat. Statea numai cat sa-si traga sufletul si sa-si ia “premanda”, mancarea cu care il asteptau satenii, apoi o lua din nou din loc, singur, doar el cu gandurile sale. Pana in ultimii ani ai vietii, cand varsta i-a mai inmuiat puterea, muncise pentru fiecare imbucatura de paine pe care i-au dat-o oamenii si pentru fiecare petec de fan pe care s-a intins prin bataturile Osoiului. Indiferent la ce munca se inhama, rasplata pe care o cerea era aceeasi: un darab de mamaliga si ce-o mai fi pe langa ea.

Era un om liber. Un singuratic care isi luase lumea in cap la 40 si ceva de ani, cand a plecat din Valea Loznei. Din sat in sat, a ajuns pana in Osoi. Un colt de rai ascuns intre dealuri pline de livezi, despartite de firicele de apa, in care oile se balacesc cat e ziua de lunga. Aici, la Osoi, a dat peste oameni primitori, care nu l-au luat in ras pentru ca nu era insurat si nici nu l-au batjocorit ca nu-si ridicase barem o casuta pana la varsta sa. Nimeni nu l-a judecat si nimeni nu a stat sa-l descoasa ce anume l-a manat sa se ascunda de lume, intr-un capat de tara precum Osoiul. “Cine stie ce-o fi patimit bietu’ de Mastei si ce pacate grele duce in suflet?”. Lumea a inteles ca Mastei ducea cu el vreun mare blestem sau vreun necaz greu si l-a lasat cu ale lui. Asa a trait omul, in buna pace, in Osoi, peste 100 de ani…

 

De-un leat cu brazii

De la o vreme, imediat dupa Al Doilea Razboi Mondial, se dusese vestea ca Mastei ar fi cel mai batran om din tara sau chiar din lume. Dar taranii din Osoi nu pusesera prea mult seama pe asta, aveau ei alte griji. Pentru ei, Mastei avea, cum avusese si pentru parintii lor, “ca la 100 de ani”. Nimeni nu-l cunoscuse altfel decat batran! Odata, insa, intr-un an, isi amintesc cei mai in varsta dintre locuitori, s-a facut un fel de festivitate in curtea scolii din comuna, la Ciubancuta, iar invatatorul si alti oameni de vaza din sat l-au adus pe Mastei in fata copiilor si le-au zis ca om mai batran ca el nu s-o mai pomenit cat ii lumea de larga. Atunci, copiii i-au cantat batranului Mastei “Multi ani traiasca!”, i-au cantat cu glas tare, cum ii rugase invatatorul cu o zi inainte de serbare. Arata batran de tot Mastei din Osoi, cu riduri arse de soare si inasprite de vant, dar parul tot nu-i era cu totul alb, iar de miscat, se misca precum un holtei. Nu mai auzea aproape deloc, dar avea o privire de foc, atenta dupa orice miscare, indaratul ochilor aceia negri si misteriosi, mi-l descrie badea Simion. N-a mai trecut mult, iar doctori mari de la oras au inceput sa vina sa-l cerceteze pe batran. Asta le-a dat de banuit taranilor ca, intr-adevar, era ceva iesit din comun cu Mastei al lor. Nu mai departe de 3 zile inainte sa moara, domnii de la oras venisera din nou. Au zis ca vor sa-l traga in chip, iar femeile din sat l-au spalat si l-au aranjat, i-au pus camasa nealcosa, de costum popular, sa nu se faca Osoiul de mandra minune, cand or veni sa-l pozeze pe Mastei. Au ales si un loc frumos pentru poza, in spatele unei case din josul comunei, intre niste brazi falnici, de-un leat cu mosul. “Mastei era bine, ca doar mama l-o dus la pozat. Nu avea niciun bai, se mirasera si domnii ceia cum se poate ca un om de etatea sa sa arate asa bine… Si, numa’ bine, dupa 3 zile, Mastei nu mai era!”, isi aminteste Maria Szabo. Moartea il uitase printre coclaurile inverzite ale Osoiului, in cel mai indepartat cotlon din Raionul Dej de odinioara, dar, de cum a devenit “cineva” bietu’ Mastei, de cum a fost cautat de domnii cei mari de la Bucuresti, uite ca si-a amintit si moartea de el… La asta se gandeau batranii satului, in dimineata ploioasa de 16 martie 1952. Intre timp, cativa tarani mai vrednici se apucasera deja sa puna mana de la mana ca sa-i faca lui Mastei o ingropaciune crestineasca si o slujba de pomenire, asa cum se cadea pentru unul de-ai lor.

 

1952 minus 1804

De cum a aflat satul despre moartea lui Mastei, Iuliana Beldean s-a pus pe drumuri, sa rezolve cu actele de “comandare” pentru Pop Maftei, cum aparea in scripte Mastei din Osoi. S-a dus la Ciubancuta, in comuna, la Sfatul Popular, in vreme ce cativa din sat au fugit tocmai la Valea Loznei, in Raionul Jibou, acolo unde se nascuse Mastei. Mare lucru n-au aflat. Pe vremea aceea, actele nu ramaneau prin arhive mai mult de 100 de ani, asa ca nici urma a certificatului de nastere al lui Maftei Pop, care se nascuse, pare-se, hapt, pe la 1800 si nu mai daduse prin satul natal poate si de 100 de ani… Ce au aflat osoienii in Lozna confirma, insa, interesul cercetatorilor de la Bucuresti, care il tot cautasera pe Mastei in zilele din urma: Masteiul lor se tragea dintr-o familie de “nemuritori”; mama sa ar fi trait catre 110 ani, iar sora lui, si ea, peste 100! Taranii au pus cap la cap tot ce-au putut afla si s-au intors la Sfatul Popular din Ciubancuta. Au stat cu totii si s-au gandit ce le spunea, pe vremuri, Mastei, cand il iscodeau cam pe cand s-a nascut. Medicul de la “Dispenzar”, care il consultase la un moment dat, a gasit o fisa pe care notase ca pacientul Maftei Pop se nascuse la 1804! Asta ii zisese Mastei, pe cand era in deplinatatea sanatatii sale mintale, asa scrisese si el acolo. Asa stia si sateanca Iuliana Beldean.

N-au mai stat la parlamentari: secretarul comunei si-a inmuiat penita in calimara cu cerneala neagra si, cu acribie functionareasca, s-a pus sa completeze Actul de Moarte nr. 8/1952. NUMELE: POP, PRENUMELE: MAFTEI, DATA MORTII: Anul 1952, Luna Martie, Ziua 15, Ora 20. A AVUT MIJLOACE DE EXISTENTA: A fost intretinut de alte persoane. PROFESIA: muncitor ziler. A lasat necompletate numele parintilor lui Mastei, anul, luna si ziua nasterii sale. A trecut-o pe Iuliana Beldean drept martor, apoi, la sectiunea “Declaratie speciala”, a notat ca “fiind inaintat in varsta, nu i se pot identifica toate datele. S-au completat dupa declaratiile martorului cand era in viata”. La final, a mai inmuiat o data penita in calimara si, de fata cu toata lumea din biroul Sfatului, a trecut la casetele care ii dadusera cele mai mari batai de cap. UNDE A MURIT: acasa. “Acasa” – toti au fost de acord ca asa se cuvine sa scrie in certificat, pentru ca Mastei era peste tot “acasa” in Osoi. Apoi, pe un colt de ziar “de la Centru”, secretarul a mai facut o data calculul: 1952 minus 1804. VARSTA: 148 de ani. A scris egal, fara ingrosari si fara evidentieri, ca si cum faptul ca Mastei din Osoi traise 148 de ani era cel mai normal lucru din lumea asta. A suflat peste foaie, sa se usuce bine cerneala, apoi a pus catastiful in dulapul greu de fier, a tras lacatul peste si si-a luat ramas bun de la taranii din Osoi, zicand si el un “Dumnezo bunul sa-l ierte pe bietu’ ce Mastei!”.

 

Omul si istoria

148 de ani! Destinul a facut ca un om obisnuit, fara scoala, nascut la Valea Loznei, care si-a facut veacul, la propriu si la figurat, in catunul Osoi din Regiunea Cluj, sa fie contemporan cu intreaga istorie moderna a Romaniei. La 1804, cand s-a nascut Mastei, ecourile si emotia martirajului lui Horea, Closca si Crisan erau inca vii in Ardeal: se petrecusera cu doar 20 de ani inainte! In 1848, febra revolutionara a lui Avram Iancu l-a prins pe Mastei in Osoi deja, dupa marturiile satenilor. Era barbat in putere, cu 20 de ani mai in varsta decat Avram Iancu, si traia lucrand pe la casele oamenilor, in schimbul cate unui blid de mancare. Primul Razboi Mondial si, imediat dupa aceea, Unirea de la 1918 l-au gasit pe mos Mastei trecut bine de 100 de ani. Dar anii au curs pentru el cum trec, parca, zilele pentru altii, si asa a trait si vremea celui de-al Doilea Razboi Mondial, si venirea comunismului… Mastei n-o fi pus prea mult seama pe istorie. Istoria, insa, s-a incapatanat sa nu uite de batran. La mai bine de 60 de ani de la moartea sa, o lucrare despre “Biologia varstelor”, semnata de ilustrul profesor academician I. C. Parhon, aparuta la scurt timp dupa decesul lui Maftei Pop, a iesit la iveala, dupa ce fusese pe nedrept ignorata atata amar de vreme.

“Nu mi-a venit sa cred cand, la inceputul acestui an, am fost sunat si rugat sa verific daca e adevarat ca prin ’52-’53 ar fi murit in Osoi un om despre care savantul I. C. Parhon scrisese ca ar fi trait 140 de ani”, isi aminteste Lazar Muresan, secretarul primariei Ciubancuta, din care face parte catunul Osoi. A mers intr-o fuga la Arhiva si, cand colo – ce sa vezi? – surpriza avea sa fie si mai mare: 148 de ani! Asta scria, negru pe alb, pe certificatul de deces al lui Maftei Pop. A cerut verificarea la Arhivele de la Cluj, acolo unde se pastreaza o copie a actelor de la Ciubancuta, si nu era nici o greseala. Mastei, batranul despre care aveau sa-si aminteasca toti osoienii mai in varsta cand au fost intrebati, fusese inregistrat ca traind 148 de ani. Un caz uimitor de longevitate, care facuse ceva valva inainte de moartea lui Maftei Pop, de vreme ce atrasese atentia unor somitati precum Ana Aslan si I. C. Parhon, a fost ignorat in Romania vreme de mai bine de jumatate de secol. Asta cu atat mai mult cu cat cercetari mai riguroase realizate la momentul respectiv, ar fi putut certifica fara putinta de contestare ca Maftei Pop a fost cel mai longeviv om care a trait vreodata pe fata Pamantului. Exista discutii legate de un chinez care ar fi trait peste 250 de ani, insa recordul “omologat” al longevitatii il detine, cu 122 de ani, frantuzoaica Jeanne Calment (1875-1997). Dupa toate probabilitatile, Maftei Pop a trait cu mult mai mult de 122 de ani…

Oricum, insemnarile savantului I. C. Parhon vin sa intareasca povestea extraordinara a “nemuritorului” din Osoi. In capitolul IV al cartii sale “Biologia varstelor. Cercetari clinice si experimentale”, Parhon se arata impresionat de observatiile facute de specialisti pe vremea cand traia Maftei Pop. “Ca putere era tanar si era privit ca un fenomen. Avea o forta musculara putin obisnuita. A lucrat la masina de treierat, masina primitiva, pe care o invartea cu mana. Cu o mana tragea cei doi bivoli pusi la jug. Ducea din padure trei grinzi, in spinare, de la 2-3 kilometri departare, peste dealuri, pana la 100 de ani. La 120 de ani, inca putea purta cate un lemn de 10-12 metri, de la 2-3 kilometri. Impresioneaza relieful muscular pe tot corpul: pectoralii, intercostalii, dreptii abdominali, cu fibrele aparente. Puls 92 pe minut, radiala nu este ingrosata, tensiunea arteriala 160 cu 80”, scrie, uimit, I. C. Parhon.

 

Secretele longevitatii: tuica si malaiul

“Adevarul e ca pe vremuri, aici, la noi, in Osoi, s-a trait sanatos. Numai cata padure si cata livada avem noi aici, ca vara, nici nu se mai vad casele de pruni!”, povesteste entuziasmat Alexandru Duma, un tanar fermier indragostit de satul copilariei sale. “Bunicul imi povestea ca dimineata, cand dormea la noi in sura, ii ducea lui Mastei de mancare o bucata de malai, ca asa era pe atunci, si un pahar de tuica, sa-l tina pana gata buna pranzul. In rest, oamenii mancau pe atunci foarte simplu: un silvoiz facut din prune fara zahar si poame uscate, graunte fierte si lapte. Mastei avea o ulcica de lut, cam la un litru si jumatate, umbla cu ea legata la brau. Cum trecea prin sat, oamenii il opreau si ii mai turnau niste lapte acru. Mancarea simpla si sanatoasa l-a tinut atata vreme in viata pe mos Mastei”, crede Alexandru Duma. “Si paharelul acela de tuica buna, de la bunicul, Dumnezo sa-l ierte”.

Suntem pe un delusor, in gradina cu pruni “a lui Onut”. Aici l-au ingropat oamenii pe Mastei, langa mormantul cauaciului din sat. “Asa era obiceiul pe vremuri, sa ingropi mortii in curtea casei, si atunci, una dintre familiile la care Mastei a stat mai mult in ultimii ani de viata si cu care s-a avut mai bine, a tinut sa il ingroape in gradina casei, ca pe unul de-ai lor”, imi povesteste Ducu Duma. Mastei a murit chiar in curtea casei in care traia Maria Szabo. Lelea Maria era o copilita de scoala pe atunci, dar isi aminteste la perfectie pregatelile familiei. “Tot satul a venit la inmormantare, cu mic, cu mare, unul nu a lipsit”, spune lelea Maria, in vreme ce imi arata movilita de pamant sub care l-au ingropat pe Mastei. I-au pus o cruce de lemn, cum se punea pe vremea aceea, pe care au inlocuit-o cu una de fier, mai puternica decat timpul. “Sa stiti ca oamenii nu l-au uitat nici acum pe Mastei. Platesc an de an pentru ca el sa fie pomenit duminica in biserica, atunci cand se pomenesc cei plecati la Domnul. Cum ii si viata asta! Cine s-o gandit ca a mai veni careva, vreodata, sa intrebe de bietu’ ce Mastei? Sa-l hodineasca Dumnezo, ca a dus o viata grea, ba pe la noi, ba pe la altii, in chin si in saracie”, se inchina lelea Maria, in fata mormantului lui Mastei, pe care primavara il impodobeste cu iarba verde si cruda.

sursa: http://cultural.bzi.ro

Advertisements

Posted on June 12, 2014, in Curiozitati, Istorie and tagged , , , , , . Bookmark the permalink. Leave a comment.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: