Aurul Monoatomic


Totul începe cu un om numit de evrei Enoch, de egipteni Toth, de greci Hermes Trismegistus, unul şi acelaşi personaj. Se pretinde că acesta a ascens prin ingerarea de picături albe, este omul care niciodată nu a murit, el a transcens pentru că devenise perfect.

Hermes_Pio-Clementino_Inv907_n4

Cele mai vechi atestări ale folosirii aurului în medicină provin din Alexandria–Egipt. Cu mai mult de 5000 de ani în urmă, egiptenii consumau aur pentru purificare corporală, mentală şi spirituală. Anticii credeau că aurul în corp funcţionează ca stimulator al forţei vitale şi accelerator al vibraţiilor la toate nivelele. Alchimiştii din Alexandria au creat chiar şi un elixir făcut din aur lichid, convinşi fiind că aurul este un metal mistic ce reprezintă perfecţiunea materiei şi că prezenţa lui în organism ar revitaliza, întineri şi vindeca o multitudine de boli, ar readuce sănătatea perfectă.

t383440_thoth_egypt

În Evul Mediu aşa zisa apă de aur era foarte populară. Alchimiştii amestecau praf de aur în apă pentru a trata artrita. În jurul anului 1900 chirurgii implantau o bucăţică de aur în apropierea unei încheieturi inflamate pentru a reduce durerea şi a o vindeca. În China şi astăzi se mai găteşte orezul cu o monedă de aur pusă în oală pentru a reface mineralele din corp, iar restaurantele cu pretenţii folosesc frunze de aur de 24 de carate pentru prepararea celor mai alese mâncăruri. Trebuie totuşi să facem de la bun început distincţia între aurul monoatomic şi aurul coloidal şi deci diferenţa dintre coloizi şi monoatomi. Ambele forme sunt asimilabile, dar prezintă anumite particularităţi.

Dacă aurul metalic este divizat în particule foarte fine, iar particulele sunt suspendate în permanenţă în soluţie, atunci această suspensie minerală devine aşa numitul aur coloidal care, în această formă, capătă noi proprietăţi. Condiţia este ca acele particule ce îl compun să mai menţină încă legătura de valenţă între atomi. Puţin despre eficienţa de acţiune a unui coloid, pentru că e bine de ştiut. Ca acesta să fie cât mai asimilabil, avem nevoie de o particulă metalică cât mai mică şi un Zetapotenţial cât mai mare. Zeta-potenţialul măsoară forţa de respingere a particulelor din suspensie şi deci capacitatea acestora de a nu sedimenta. Dacă se întâmplă acest lucru, nu mai vorbim de un coloid, ci de pulbere de metal amestecată în apă.

Dacă însă aurul metalic este supus unui proces de transformare ce are ca rezultat ruperea legăturii de valenţă dintre atomi, atunci el devine aşa numitul aur monoatomic, care este hidrosolubil şi care nu mai conţine nici o structură metalică. El devine astfel complet asimilabil, iar proprietăţile lui devin efectiv miraculoase. Miracolul se produce, printre altele, şi datorită faptului că, având structura de dimensiuni subnanometrice (atom cu atom), el pătrunde prin membrana celulară şi chiar mai adânc, acolo unde coloizii nu pot ajunge. În nucleul celular, elementele monoatomice intervin asupra structurii ADN, iar în structurile numite microtuburi celulare, ajută la realizarea comunicării pe care acestea o realizează. Se ştie faptul că electroliza presupune apă, săruri şi curent electric.

Pentru ca materialele electrolitice să pătrundă la nivel celular, ele trebuie să aibă dimensiuni foarte reduse. Aurul monoatomic, alături de celelalte elemente monoatomice, ajută astfel la transmisia de informaţie din celulă în celulă, de la periferia organismului până la creier şi invers. Să revenim însă la istoria acestor minunate particule. Aurul monoatomic este legat de alchimie, iar aceasta este legată nemijlocit de Enoch la evrei, Toth la egipteni şi Hermes Trimegistus la greci, de fapt unul şi acelaşi personaj. Este pretins că acest om a ascens ingerând picături albe, este omul care nu a murit niciodată, ci a transcens pentru că a ajuns perfect.

Egiptenii consemnau cu rigurozitate în registre şi făceau totul foarte amănunţit şi specializat. Suficient de interesant pare un text egiptean străvechi în care se face mereu referire la “Ce este aceasta?”. În papirusul lui Ani (sau, cum mai este numit, Cartea Egipteană a Morţilor) care a fost găsit în mormântul lui Pepi al II lea (2278 î.d.H. – 2184 î.d.H.–) din perioada vechiului regat Egiptean se spune: “Sunt purificat de toate imperfecţiunile, Ce este aceasta?, Asced ca şoimul de aur a lui Horus, Ce este aceasta?, Vin la nemuritori fără să mor, Ce este aceasta?, Ajung înaintea tronului de domnie al tatălui meu, Ce este aceasta?”, Şi continuă aşa, pagină după pagină, vorbind despre atribute pe care le capeţi atunci când ascenzi, însă în permanenţă se opreşte şi repetă “Ce este aceasta?”.

În Biblie, spre exemplu, în Cartea Exodului se vorbeşte adesea despre Mana, care în traducere din limba ebraică înseamnă literalmente “Ce este asta?”. Dacă ne gândim că poporul evreu a trăit timp de generaţii în Egipt, şi că acolo au muncit printre altele şi în metalurgie, artizanat şi poleirea cu aur, ei s-au familiarizat cu tehnicile egiptene de prelucrare a aurului iar, când au plecat, au luat bineînţeles şi aceste cunoştinţe cu ei. Ajunşi în exil în timpul traversării deşertului, ei au fost hrăniţi de Moise de multe ori cu ma-na adică cu “Ce e aceasta?” despre care se crede astăzi că era de fapt aur monoatomic.

Două argumente stau la baza acestei afirmaţii. Sursa este tot din Cartea Exodului unde este scris că “Pâinea Prezenţei lui Dumnezeu” era făcută de Bezaleel care era lucrător în aur şi nicidecum brutar sau femeie, aşa cum cerea obiceiul de fabricare a pâinii obişnuite, el fiind realizatorul Chivotului Legii şi deasemenea al decoraţiunilor din aur ale Tabernaclului.

Mai departe, la capitolul 16, intitulat “Mana”, versetul 13-15 spune: “iar dimineaţa după ce s-a luat roua dimprejurul taberei, iată se afla în faţa pustiei ceva mărunt, ca nişte grăunţe, şi albicios ca grindina pe pământ. Şi văzând fiii lui Israel au zis unii către alţii: “Ce e asta?” Că nu ştiau ce e. Iar Moise le-a zis: “Aceasta este pâinea pe care v-o dă Dumnezeu să o mâncaţi”. De asemenea, viţelul de aur care a fost făcut de evrei prin  topirea cerceilor spre a servi închinării la idoli, în timpul în care Moise a fost plecat pentru aflarea poruncilor, a fost luat de către acesta şi dus pe muntele Sinai, iar la întoarcere se spune că le-a fost dat să îl mănânce.

Într-adevăr, tot din Biblie se ştie că, atunci când Moise a urcat pe muntele Sinai, a fost văzut foc şi fum de către poporul evreu. Se spune că acestea ar fi servit la alchimizarea aurului. Un furnal destul de puternic poate fi folosit la transformarea prafului de aur alb în sticlă de aur pentru că, la 1160 de grade Celsius, aurul monoatomic se transformă într-o sticlă de aur transparentă.

În Biblie se spune că Moise “luând viţelul pe care-l făcuseră ei, l-a ars în foc, l-a făcut pulbere şi presărându-l în apă, a dat-o să o bea fiii lui Israel” (Ieşirea (Exodul), cap 32, versetul 20)
tablele20si20vitelul

Redescoperirea elementelor monoatomice

A fost cunoscut în decursul istoriei sub mai multe nume. A fost numit Lacrima de aur din ochiul lui Horus, Sămânţa Zeilor, Hrana Zeilor, Roua Albă, Porumbiţa Albă, Aurul Alb, MFKZT pronunţat “mufkuzt” în Egiptul antic, Piatra Paradisului în Alexandria, Amrit sau Amrut în India, Shemana în Mesopotamia (Irak), iar vesticii îşi pot aminti de el ca fiind Mana referită în Cartea Exodului sau şi mai recent, mult râvnita Piatră Filozofală a Evului Mediu. ORMEs (Orbital Rearanged Monoatomic Elements) sau ORMUS este cuvântul dat în epoca modernă de către cel care a readus atenţiei misterioasa materie.

Aceste elemente au fost redescoperite in anii ’80 de către David Hudson, american din Arizona şi mai apoi popularizate de Laurence Gardner, un american de origine elveţiană. Acesta din urmă spune foarte simplu că aurul în stare monoatomică este un praf alb ce este tot acelaşi aur, dar atom cu atom.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru platină, iridiu şi celelalte elemente nobile, atunci când sunt aduse în stare monoatomică. Orice analiză făcută în această stare a materiei ne indică faptul că nu mai avem de a face cu aurul clasic aşa cum îl ştim noi, ci cu o formă unică şi ciudată de siliciu. De fapt, ceea ce numim noi metale sunt structuri alcătuite din atomi ce nu sunt ei înşişi metale, singurul lucru care le face metale sunt “lipiturile” dintre atomi sau electronii de valentă. Odată ce acestea dispar, dispare şi culoarea aurie şi starea metalică.

Astăzi, Institutul pentru Studii Avansate din Austin-Texas a clasificat aceste elemente drept “exotice”, acest termen fiind folosit datorită modului lor ciudat de a se comporta: ele nu se supun nici unor reguli ştiute, şi nu sunt evidenţiate separat pe tabelul lui Mendeleev. La publicarea cărţii lui Laurence Gardner în 2003 “Lost Secrets of the Sacred Ark” erau savanţi care pretindeau că nu există o aşa stare a materiei de genul monoatomic, dar la doar 10 luni de la publicare, presa de specialitate devenise plină de informaţii despre monoatomi, nanoparticule sau microclusteri, şi anume cât de importante sunt aceste particule, cum comunică unele cu celelalte şi cum rezonează cu ADN-ul, cum conţin şi atrag energia. Şi într-adevăr ele apar ca nişte lanţuri, ca nişte şiraguri şi chiar se aseamănă cu lanţurile ADN, fiind numite de aceea ciorchini (cluster) sau microciorchini (microcluster). Ce vedem prin microscop într-un fir de praf de aur monoatomic sunt aglomerări de atomi de aur care se adună în forme de ciorchini în mod mutual şi nu prin legături metalice (prin electroni de valenţă).

Cel mai interesant lucru este faptul că aceste elemente nu sunt un lucru nou pe Pământ. Le găsim în Egiptul antic numite Mufkust, în Mesopotamia numite Shemana, în Alexandria Piatra Paradisului. Descrierile acestui material sunt însă unanim acceptate: Ele sunt descrise ca fiind o pulbere a proiecţiei, un mijloc de comunicare cu zeii, un mijloc de teleportare, dar şi o cheie a longevităţii. Apar de altfel şi denumiri de genul “Campul Mufkust” ca în cazul descrierilor de la mormântul faraonului Unas al Dinastiei a-V-a, şi care ne aduc mai aproape de limbajul folosit de ştiinţa modernă. Apar povestiri despre aceste materiale şi în dinastiile mai timpurii, ajungând chiar până la prima, şi ceea ce este cu adevărat intrigant este că din acea perioadă nu s-au găsit mumiile faraonilor despre care se spune în texte “că s-au dizolvat în câmpul (de forţă n.a.) Mufkust”. Ceea ce s-a descoperit sunt mumii din dinastii mult mai recente. Se zice că acest câmp le asigura poarta finală către viaţa veşnică.

În 1904 s-a făcut o descoperire cât se poate de interesantă în materie de egiptologie. Aceasta a fost realizată de o expediţie menită să cartografieze suprafaţa aşa numitei ţări a Sinaiului, pentru fondul de explorare a Egiptului. Această regiune e aceeaşi cu cea prin care Moise a trecut cu poporul evreu după fuga din Egipt. Acesta este chiar locul unde Moise a poposit la poalele muntelui considerat şi astăzi sfânt. De aici provin cele zece porunci, aici s-a construit Chivotul Legii după indicaţiile precise ale Divinităţii şi tot aici a fost văzut tufişul fumegând, acelaşi prin care, în trecut, Dumnezeu se adresa lui Moise şi pe care îl putem vedea şi astăzi ocrotit de zidurile mănăstirii Sfânta Ecaterina (construită pe locul bisericii întemeiate de Sfânta Elena, mama lui Constantin cel Mare).

Ajunşi la poalele muntelui, exploratorii au decis să îl escaladeze. La aproape o mie de metri altitudine au găsit ceva surprinzător: în mijlocul deşertului se ridica un templu Egiptean cu o suprafaţă de o sută de metri pătraţi la vedere şi circa o sută de metri pătraţi săpaţi în munte. La timpul respectiv ei nu au realizat amploarea descoperirii, dar, după spusele lor, ceea ce au găsit într-o nişă secretă a fost descris ca fiind o pulbere albă de o puritate absolută. Au analizat-o, au cernut-o, au studiat-o şi tot ceea ce au putut spune despre aceasta a fost că avem de a face cu un praf atât de fin că dispare când este frecat între degete. Se pare că acest templu era mai mult un atelier de producţie decât un loc de rugăciune pasivă. Toate indiciile arătau că acest loc era folosit pentru producerea de Mufkust.

Toţi faraonii de la cea de-a IV-a dinastie până la cea de a-XVIII-a sunt prezenţi aici sculptaţi. De asemenea sunt prezente inscripţii dintre care unele cu informaţii esenţiale despre praful alb. Una din cele mai relevante este cea lăsată de un faraon al dinastiei a XVIII- a care spune “Sobekhotep duce nobila şi preţioasa piatră Majestăţii Sale, el este gardianul care aduce pâinea, pentru că el este mai Marele în casa aurului”. Inscripţii de acest gen sunt foarte numeroase în acest aşezământ, analiza lor aducând certitudinea semnificaţiei simbolului conului ca fiind folosit pentru reprezentarea prafului de aur. După acest moment întorcându-se în Egipt, cercetătorii au dat o mai mare atenţie acestui simbol, ceea ce a condus la concluzia că preparatul obţinut din acest praf alb era destinat consumului uman, în speţă ingestiei şi era prezentat adeseori în formă de mici turtiţe numite şi “pâine”.

Vechiul Testament relatează despre întoarcerea de pe muntele Sinai a lui Moise având cele două table de piatră ce conţineau poruncile asupra sa şi despre episodul ce urmează legat de viţelul de aur. În Biblie se spune că Moise “luând viţelul pe care-l făcuseră ei, l-a ars în foc, l-a făcut pulbere şi presărându-l în apă, a dat-o să o bea fiii lui Israel.” (Ieşirea (Exodul), cap 32, versetul 20). Până acum nu ar fi avut nici un sens această istorie pentru că aurul “ars” devine aur topit şi nu poate fi mâncat nici măcar cu apă.

Iliescu Dragos: ORMUS

Advertisements

Posted on May 7, 2014, in Curiozitati, Mistere and tagged , , , , . Bookmark the permalink. 1 Comment.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: